Ani de liceu, cu emotii la romana.... (3)

Si uite-asa a trecut primul trimestru… si a venit Revolutia.

Totul a fost dat peste cap. Profesorii nu mai stiau ce atitudine sa ia, nici fata de scoala, nici fata de elevi. Era un haos de nedescris. Din profesori severi, devenisera (aproape toti) niste miserupisti. Nu mai predau ca inainte, nu ne mai pretindeau sa stim la fel de mult ca inainte, nu mai conta daca lipsim sau daca suntem la scoala. Orice scuza era acceptata. Parca nici “tanti” de romana nu mai era asa de pornita impotriva mea, chiar daca nu ma iertase cu totul, nici macar atunci cand toate fetele au inceput sa vina la scoala fardate si machiate de nu le mai recunosteai, cu fuste scurte si mulate, cu tinute sexy de parca mergeau la discoteca in plina zi… Eu ramasesem, cel putin in ochii ei, oaia neagra a clasei.

Si-a venit si Bacul…..la romana.

Am intrat in sala. Erau doi profesori care ne supravegheau, dar nu-i cunosteam pe nici unul dintre ei: un barbat si o femeie. O tanara draguta si binevoitoare, care ne-a spus:

“Cartile ar fi bine sa le puneti pe pervaz. Daca le lasati pe banca, sa le ascundeti cand intra cineva, ca sa nu avem probleme”.

Eu, constiincioasa si corecta ca intotdeauna, mi-am pus cartea pe pervaz. Majoritatea si le-au lasat pe banca.

Ne-au dat subiectele, ne-au urat succes si “la treaba”. Nu mai stiu care erau subiectele, dar printre ele era si Eminescu.

“Perfect, mi-am zis. Daca e si Eminescu, tot o sa scriu de-un 6, chiar daca n-o sa stiu nimic la celelalte subiecte. ”

Si incepe lumea sa scrie de zor, si chiar mai de zor sa rasfoiasca manualele. Ma uitam la ei mirata, cat de relaxati copiaza, ma uitam si mai mirata la profesori, cum se uita si nu zic nimic…. si, incep si eu scriu… tot ce stiam.

Mai scriam, mai gandeam…mai visam la Eminescu si la versurile lui si incercam sa-i comentez versurile dupa cum le simtem eu… cu gandurile si trairile mele.  Profesoara cea tanara, vazandu-i pe ceilalti cum scriu de zor, si vazandu-ma pe mine ca mai mult stau decat scriu, foarte draguta m-a intrebat:

“Nu vrei sa iei si tu cartea?”

I-am facut semn ca nu. Ma descurc si fara. Si-am continuat in ritmul meu lent, mai mult gandind decat scriind.

 La un moment dat, s-a deschis usa, toate cartile au zburat iute in pupitre, iar in sala a intrat profa de romana…in control :D

“Cum merge?” s-a interesat ea, plina de solicitudine.

“Bine, se descurca.” A raspuns tanara, dupa care i-a soptit ceva profei, iar aceasta s-a uitat in directia mea, am vazut-o cum m-a “recunoscut” si cum chipui i s-a luminat de un zambet rautacios.

Banuiesc ca tanara i-a spus ceva de genul: “Se descurca toti, mai putin fata aceea, care nu prea scrie si nici sa copieze nu vrea.”

Iar pe chipul zgripturoaicei am citit ceva de genul: “Aaaa Nicoleta? Sigur ca nu stie….de unde sa stie parasuta aia?”  :D

Cand am terminat de scris si-am mers la catedra sa predau lucrarea, tanara s-a uitat plina de compasiune l-a mine si-a intrebat:

“Chiar n-ai stiut nimic?”

“Am scris cate ceva.”

Si-a aruncat ochii peste lucrarea mea si cu un zambet amabil si cu o oarecare usurare in glas, mi-a zis:

“Oricum, o sa primesti un punct pentru ca ai un scris foarte frumos.”

Mi-a mai saltat si mie inima si-am mai prins putin curaj.

 A venit si ziua in care se dadeau rezultatele.

Emotii mari, neliniste si teama in suflet. Ma uit pe lista si incep de pe la nota 6….in sus. Si urc cu privirea…si urc….si urc… si ajung pe la 8,50. NU-s. Simt o intepatura in inima. Merg inapoi la 6 si de data asta o iau in jos. NU-s. Printre cei admisi, nu ma gasesc. O clipa, am inghetat!

O aud pe-o colega exclamand uimita:

“Uite-o pe Nico unde-i!!! A 3-a pe lista!”

Ma uit sus … desi nu mai vedeam nimic. Mi se impaienjenisera privirile.

X-ulescu…. 10,00

Y-grecescu…..10,00

Nicoleta…..9,50

 

Ma uitam si nu-mi venea sa cred. 9,50???? A 3-a dintr-un liceu intreg??? Eu care nu copiasem??? Eu care de mai bine de un an nu invatasem aproape nimic la romana???

Si dintr-o data mi s-a facut “dor” de profa de romana. A fost singura data cand mi-am dorit sa fie langa mine, sa-i pot spune:

“Uita-te bine, cucoana! Sunt a 3-a pe lista, pentru ca am avut o profesoara imbecila ca tine. Daca as fi avut o profesoara buna, as fi fost prima!”

Ani de liceu, cu emotii la romana.... (2)

Nu-mi mai amintesc exact, cand si cu ce ocazie am reusit s-o irit din nou pe “tovarasa” profesoara de romana.

Stiu doar ca a fost vorba de un eveniment extracuricular, la care n-am fost nevoiti sa ne prezentam in nelipsitele noastre uniforme scolare, ci fiecare s-a imbracat dupa cum a dorit si dupa cum si-a permis. Oricat ma chinui sa-mi amintesc despre ce eveniment a fost vorba, nu pot sa-mi dau seama. Inclin sa cred ca a fost la inceputul clasei a XII, cand, dupa obicei, absolventii mergeau cu serenada la fiecare profesor acasa, si-i cantau “sub fereastra” Gaudeamus Igitur.  E singurul eveniment de care-mi amintesc din acea perioada si pe care sa-l asociez cu colegii mei de clasa…

Mama lucra pe-atunci la fabrica de tricotaje Somesul, in atelierul de creatie. Acolo se confectiona imbracaminte numai pentru nemti, numai modelele pe care acestia le solicitau si numai din categoria “ultimul racnet al modei”.  Pentru respectivul eveniment, mama imi facuse si mie un costumas  dupa modelul nemtilor, dintr-un tricot negru cu niste imprimeuri din viscoza argintie (un fel de matase), foarte elegant si in acelasi timp foarte sic. O bluza dreapta, cu gatul barca, cu niste manecute trei sfert, putin  bufante si o fustita din acelasi material, scurta, nu foarte scurta (cam de-o palma sub fund), dar putin mulata :D  O tinuta foarte avangardista la acea vreme, pentru ca intamplarea s-a petrecut in toamna lui ‘89, cand in afara erau in voga fustitele si rochitele foarte scurte si foarte mulate, dar care la noi si-au facut intrarea abia dupa revolutie.

Deci, am mers si eu cu colegii, imbracata foarte sic, cu costumasul acela care arata ca o rochita mini foarte reusita, ciorapi de culoarea piciorului, pantofi cu toc si un balonzaid lung care nu lasa, cel putin pe strada, prea mult la vedere… o tinuta deloc vulgara, dar poate, putin neobisnuita la acea vreme, cand toate fetele erau in fuste lungi sau in pantaloni.

La urmatoarea ora de romana, dupa eveniment, cine sa raspunda? Rasfoieste “tovarasa” catalogul si cand ajunge la mine, i se aprind beculetele:

“Nicoleta! Ia vino tu la raspuns, aici, in fata clasei.”

Am iesit in fata clasei, cu toate ca uram chestia asta. Emotiva cum eram, cand simteam toti ochii colegilor atintiti asupra mea si-i auzeam pe baieti facand misto prin bancile din ultimele randuri, reuseam cu greu sa ma concentrez si aveam senzatia ca am uitat aproape tot ce stiam.

Si-o mai aud si pe “tovarasa” ca zice:

“Hai sa vedem, ce stii? Ca de imbracat, am vazut  cu totii cum te imbraci. Asa se poarta pe acolo, pe la tine?”

Imi venea s-o intreb:

“Acolo la mine…unde? De unde naiba crezi ca sunt????”

Am tacut, am rosit, am clocotit de indignare. N-am fost in stare sa raspund prea mult la intrebarile ei si mi-a trantit un 5 acolo… sa ma invat minte.

Apoi a inceput sa-si faca un obicei din asta. Cand trebuia sa raspunda cineva:

“Nicoleta, vino aici in fata sa te vedem si sa te auzim.”

In afara de mine, nu prea mai avea ce sa vada sau sa auda. Dintr-o materie preferata, romana devenise un cosmar. Nu suportam profesoara, nu mai suportam materia si prin urmare, nu mai invatam nimic. Colegii, se amuzau ei cat se amuzau, dar ca niste adevarati colegi, imi mai suflau din banca atunci cand vedeau ca n-am raspunsuri la intrebarile profei. Nici macar nu ma sinchiseam sa deslusesc pe buzele lor ce vor sa-mi transmita, iar daca intelegeam, nu ma sinchiseam sa reproduc. Mi-era lehamite de tot. Ma gandeam doar:

“Las’ ca o sa treaca si asta. Sunt clasa a XII-a, nu mai am mult de indurat.”

Noroc cu extemporalele, ca acolo nu ma putea freca pe mine mai mult decat pe altii. La raspuns, cand ma scotea la tabla, nu ma scotea din 5, la extemporale reuseam sa iau cate-un 7.

Si uite-asa a trecut primul trimestru… si-a venit Revolutia.

Ani de liceu, cu emotii la romana....(1)

Uitandu-ma la poza unui amic, mi-am amintit de un coleg din liceu ce-i semana teribil de bine.

Colegul acela, imi era cel mai nesuferit dintre colegi si asta pentru ca, cu voia sau fara voia lui, imi facuse un mare rau, la vremea aceea.

Ma mutasem la acel liceu abia din ultimul trimestru al clasei a XI. Cum eram o “intarziata”, am ramas mereu o straina intre atatia “cunoscuti”. N-am reusit sa ma mai integrez in colectiv si nici n-am simtit nevoia.

In fiecare clasa de liceu, exista un “smecherul clasei”. In clasa noastra, smecherul era colegul despre care vorbesc.  El facea intruna misto… ba de colegi, ba de profesori. Si culmea, profesorii, il iertau… Nu l-a fel m-a iertat si pe mine, profa de romana!

Abia venita la liceu, dupa vreo saptamana de scoala, am fost internata de urgenta la spital, in urma unei indigestii pe care medicii o suspectau a fi dezinterie. M-au internat pe loc la spitalul de boli infectioase, care se afla la capatul complexului studentesc Hasdeu.  Tocmai acolo erau si caminele studentesti in care locuiau studentii arabi si pe unde se perindau toate parasutele Clujului, unele gratis, altele pe bani :D 

La prima ora de romana la care am absentat, profa de romana, observandu-mi lipsa, i-a intrebat foarte “politicos” pe colegi:

“Da’ asta unde e? Nici n-a venit bine la noi si deja lipseste de la scoala?”

La care, colegul mistocar, se simte dator sa precizeze:

“Am vazut-o prin Hasdeu.”

Si pentru ca am fost vazuta “prin Hasdeu”, am fost stigmatizata. Eram si eu o “parasuta”.  De toate astea am aflat cand m-am intors la scoala, cand profa de romana a strigat catalogul si cand, dand cu ochii de mine, a intrebat cu o aversiune nedisimulata pe care nici macar nu incerca s-o mascheze si pe care eu n-o intelegeam, motiv pentru care i-am raspuns cu un aer foarte nevinovat :

“Da’ tu unde-ai umblat pana acuma?”

“Am fost internata spital, o saptamana”

S-a uitat la mine cu o privire care parca spunea: “Ma crezi proasta, fetito?”

Si intr-adevar… dupa ce am aflat de la colega de banca cum se petrecusera lucrurile, chiar am crezut-o proasta.

De-acolo-n colo, n-am mai avut zile bune cu ea.