Cand mi-am luat permisul...

In masina in care am dat eu examenul, eram trei “elevi” si politistul.

Cand mi-a venit mie randul, politistul mi-a rasfoit dosarul…. s-a uitat la poza… s-a uitat la chestionar si foarte contrariat m-a intreabat:

“Blonda si punctaj maxim? 26 din 26?”

Imi venea sa-i spun:

“Nu-s blonda, dom’le, nu vezi ca-s satena?” dar am zis ca nu-i momentul sa ma contrazic cu cel care-mi tine in mana permisul si hotareste daca am dreptul la el sau nu.  :D

De mers am mers destul de bine, pana a trebuit sa opresc… intr-o intersectie, sa dau prioritate celui care-mi venea din dreapta. Am oprit, l-am asteptat pe “melc” sa treaca si cand sa pornesc, pleosc, moare motoru’n drum. Mai dau o cheie, moare din nou. Inca o cheie si moare si-a treia oara, moment in care, neuronul meu (de blonda), foarte vioi dintr-o data, realizeaza unde-i buba.

“Hopa! ca-s in a 3-a” zic eu, foarte relaxata in aparenta, dar in spatele mastii pe care incercam s-o afisez era o incordare maxima. Asteptam din clipa-n clipa sa-mi spuna politaiul:

“Gata domnisoara, ajunge. Mai vino si data viitoare.”

La gandul asta, mi se inmuiasera picioarele de nici nu mai eram in stare sa reactionez. Sfarsita, suparata, timorata, il aud pe politai:

“Trageti pe dreapta.”

Imi era ciuda pe mine. Stiam ca n-am sa iau carnetul. Altfel, de ce mi-ar fi zis sa trag pe dreapta asa repede, cand pe fata dinaintea mea o lasase sa “alerge” vreo 10 minute prin oras, iar pe mine ma oprea dupa vreo 5.

“Faceti-mi o parcare laterala intre cele doua masini.”

Eram….fleasca. Nu stiu cum, desi nu-mi mai simteam nici mainile, nici picioarele, iar nervii imi erau incordati la maxim, am reusit sa fac o parcare “perfecta”. Perfect aliniata fata de cele doua masini…paralel cu bordura si la distanta potrivita de aceasta… nu-mi venea sa cred cat de bine ma incadrasem in spatiu.

“Multumesc! Sunteti libera, peste o saptamana sa veniti dupa carnet!”

Nu-mi venea sa cred. Eram asa de fericita. Il luasem din prima, desi eram convinsa ca dupa gafa facuta, am sa-l pic.  

De atata fericire, nici nu mi-am mai folost de atunci carnetul, niciodata. :))

Vis cu urmari nedorite

Intr-una din nopti, cand dormeam eu mai bine, leganata de vise, numa’ ce ma trezesc cu un pumn in ochi. Sar buimaca si speriata din somn si realizez ca cel care-mi daduse pumnul era tocmai iubi. Visase. In momentul in care m-a lovit, a realizat ce-a facut si s-a trezit si el din somn, la fel de speriat ca mine. A sarit repede la mine, m-a luat in brate, m-a pupat,  m-a alintat, dar deja era tarziu, pumnul il incasasem. A dat fuga la frigider si mi-a adus o punga cu gheata sa-mi pun la ochi….dar degeaba… ochiul incepuse sa se umfle si sa se invineteasca.

In cele din urma, faza odata consumata, am inceput sa radeam si sa glumim pe seama intamplarii. Totul a fost in regula pana in momentul in care a trebuit sa ies din casa, sa merg la bioru.

Pe strada, se uita lumea lung la mine. Nu vedeai la tot pasul  o femeie cu un ochi vanat. Pe mine ma luau dracii de nervi gandindu-ma cam ce-si imagineaza cei care ma privesc. Orice, numai lucruri bune nu.

Bine-nteles, toti cunoscutii m-au luat la rand:

“Ce-ai patit? Ce ti s-a intamplat?”

Ma scot din sarite intrebarile astea si mai ales tonul cu care sunt puse. Ca si cum ar spune: “Hai, spune ceva acolo, orice, oricum noi stim care-i adevarul… Stim ca te-a caftit barbatul”.

Asa ca foarte senina, cand ma intrebau ce-am patit, le raspundeam:

“M-a batut iubi.”  

Toti faceau ochii mari, socati de nonsalanta mea si se simteau datori sa spuna:

“Hai ca nu cred… N-are face el asta.”

“N-ar face.”

Dar daca le-as fi spus ca m-am lovit singura intr-o clantza de usa, cu siguranta ar fi zis in sinea lor: “minte, ca sa ascunda adevarul”. Iar adevarul, asta era…. Iubi ma lovise. E drept ca din greseala, dar “gura lumii” nu crede in astfel de greseli.  :D