Scrisoare catre Mos Craciun

Aștept să vină Moș Craciun
Cu daruri multe, căci e bun.
Eu am fost rea, n-am fost cuminte,
Dar sper să nu mai țină minte.
La vârsta lui mai poți uita….
Poate-a pierdut scrisoarea mea!
Am scris frumos și caligrafic
Am abordat un stil simpatic.
Am folosit figuri de stil
Și-am încercat în mod subtil,
Să spun că dac-o fi să fie
Și să primesc o “jucărie”
Cu frâne, cu volan, cu roți
(Să moară pretenii mei toți)
La anul, jur că voi fi bună
Și-ncep de la-nceput de lună
Din prima zi de ianuar’
(Și chiar bifez pe calendar).
Un an întreg voi fi cuminte
Și nu o spun doar din cuvinte…
Voi face numai fapte bune
(Mi-e greu să le redau cu nume).
Dar ce atâta tura-vura?
Mi-am pus apoi iscălitura
Ca nu cumva cadoul meu
S-ajungă la vreun derbedeu.
Destinatarul: “Moș Crăciun”
Expeditorul: ”Un om bun”
I-am scris PS la Moș săracul
Să nu cumva să-nchidă sacul
Că până va citi scrisoarea,
Poate începe și ninsoarea.
Să-mi mai înghesuie printre lucruri
Și lanțuri pentru cauciucuri

Dulcea lume de dupa

Tocmai am terminat de citit “Dulcea lume de dupa” a lui Russell Banks. Carte achizitionata de la Polirom, din oferta de carti la pret de 1 euro :D
Cartea, zic eu, si-a meritat toti banii, chiar daca am luat-o ieftin  :))
O carte interesanta, care capteaza cititorul atat prin subiect: accidentul unui autobuz scolar, in care-si pierd viata 14 copii, cat si prin stilul narativ. Romanul este structurat sub forma unor… pseudo-interviuri, ca sa zic asa, sau, mai exact, are o structura narativa polifonica - pe patru voci – vocile fiind cele ale martorilor care au fost de fata la accident.
Personaje tipic americane, dintr-un mic orasel tipic american cu probleme tipic cotidiene.
In 1997 a fost realizata si o ecranizara a cartii The Sweet Hereafter (de catre un regizor canadian), iar filmul a obtinut trei premii la Festivalul International de la Cannes.

Mi-ar place sa vad si filmul.....acum ca am citit cartea.

Luminatia

Pentru mine, ziua de 1 noiembrie, va fi intotdeauna Ziua Mortilor, sau Luminatia, asa cum i se zice la noi.

Imi amintesc anii copilariei, cand ziua de 1 noiembrie era o zi pe care o asteptam si o traiam cu emotie in suflet. Nu era o zi ca oricare alta. Era ziua in care mergeam la cimitir si aprindeam lumanari pentru sufletul celor morti. Era ziua in care, dupa cum se spune, sufletele celor morti, coboara printre noi.

Toata ziua ne-o petreceam asteptand seara. Inca de  la amiaza, lumea incepea s-o ia incet spre cimitir, in mers agale, ba cate unul, ba in grupuri. Vazandu-i pe ceilalti, crestea si in noi nerabdarea. Dar, incercam s-o domolim, cu gandul ca “inca-i ziua”.

In fiecare an o rugam pe bunica:
“Buni, sa nu mergem decat pe-nserate. Vrem sa vedem cum stralucesc lumanarile prin intuneric.”
Bunica ne apostrofa de fiecare data:
“Mergem mai devreme. Iar vreti sa fim ultimii in cimitir?”
“Si ce daca, buni? Atunci e cel mai frumos.”
In noiembrie, inserarea se lasa devreme si odata cu ea, incepea si cicaleala noastra:
“Buni, esti gata?”
“Stati sa dau la porc.”
Dupa nici zece minute:
“Buni, esti gata?”
“Numai putin. Trebuie sa inchid gainile.”
“Buni, mergem?”
“Aveti rabdare sa ma imbrac si eu!”
“Buni! Hai odata!”
“Daca ma suparati, nu mai mergem nicaieri!”
Dar noi, continuam s-o “suparam”. Stiam ca asa ceva n-o sa se intample niciodata. Sa fie Luminatia, iar bunica sa nu mearga la cimitir?!? Cum sa treaca un an, fara sa aprinda o lumanare pentru sufletul mortilor ei?!? Asta era ceva de inimaginat. Si-n plus, maine ar fi vorbit-o tot satul!
In sfarsit, porneam. La cimitir… noapte si lumanari aprinse. Lumea, pe cand ajungeam noi, pleca deja spre casa, lasand in urma puzderie de luminite sclipitoare. O feerie de lumini ce ne umpleau sufletul de bucurie. Nici puternicele focuri de artificii de azi nu-mi fac sufletul sa tresara si sa se bucure asa cum se bucura atunci, in anii copilariei.
Aprindeam lumanari, aranjam flori pe morminte, iar bunica, cu glas cucernic si smerit soptea cateva rugaciuni pentru sufletelor celor disparuti.

Maine…Voi voi merge din nou la Luminatie. De data asta n-am s-o mai astept  pe bunica, ci ea ma va astepta pe mine. Eu voi fi cea care va sopti o rugaciune ….pentru sufletul ei.

 

Despre fericire...

Citeam deunazi o carte. O carte de dragoste scrisa demult, pe vremea cand oamenii stiau sa iubeasca frumos. Subiectul e vechi si totodata actual. El o iubeste pe ea, iar ea ii respinge dragostea. Cuprins de patima iubirii, intr-o ultima incercare de-a o convinge, el ii spune: “Te-as face atat de fericita!”.

Am constatat de-a lungului timpului ca oamenii, cand se simt respinsi, au tendinta de a promite fericirea. Mi-a fost promisa si mie de cateva ori si de fiecare data, aceasta promisiune m-a umplut de indignare. Cum poate cineva sa-mi promita fericirea, cand nu stie ce inseamna aceasta pentru mine? Respingi un om, in cele mai multe din cazuri, pentru ca nu-l iubesti. Daca nu-l iubesti, cum ar putea el sa-ti aduca fericirea?
E drept ca fericirea ne-o cream din lucruri marunte, din bucurii de fiecare zi, din pasiuni si placeri, dar nu cred ca fericirea poate exista fara dragoste. Dragostea, pentru majoritatea dintre noi, e conditio sine qua non a fericirii.

La o astfel de promisiune, eu n-am putut sa dau decat un singur raspuns: “Nu ma face fericita. Fa-ma sa te iubesc si fericirea va veni de la sine.”

Asadar, raman cu o intrebare la care n-am gasit inca raspuns:
Cum poti face fericit un om care nu te iubeste?