Pentru mine, ziua de 1
noiembrie, va fi intotdeauna Ziua Mortilor, sau Luminatia, asa
cum i se zice la noi.
Imi amintesc anii copilariei, cand ziua de 1 noiembrie
era o zi pe care o asteptam si o traiam cu emotie in suflet. Nu era o zi ca
oricare alta. Era ziua in care mergeam la cimitir si aprindeam lumanari pentru
sufletul celor morti. Era ziua in care, dupa cum se spune, sufletele celor
morti, coboara printre noi.
Toata ziua ne-o petreceam asteptand seara. Inca
de la amiaza, lumea incepea s-o ia incet spre cimitir, in mers agale, ba
cate unul, ba in grupuri. Vazandu-i pe ceilalti, crestea si in noi nerabdarea.
Dar, incercam s-o domolim, cu gandul ca “inca-i ziua”.
In fiecare an o rugam pe
bunica:
“Buni, sa nu mergem decat pe-nserate. Vrem sa vedem cum stralucesc lumanarile prin intuneric.”
Bunica ne apostrofa de fiecare data:
“Mergem mai devreme. Iar vreti sa fim ultimii in cimitir?”
“Si ce daca, buni? Atunci e cel mai frumos.”
In noiembrie, inserarea se lasa devreme si odata cu ea, incepea si cicaleala noastra:
“Buni, esti gata?”
“Stati sa dau la porc.”
Dupa nici zece minute:
“Buni, esti gata?”
“Numai putin. Trebuie sa inchid gainile.”
“Buni, mergem?”
“Aveti rabdare sa ma imbrac si eu!”
“Buni! Hai odata!”
“Daca ma suparati, nu mai mergem nicaieri!”
Dar noi, continuam s-o “suparam”. Stiam ca asa ceva n-o sa se intample niciodata. Sa fie Luminatia, iar bunica sa nu mearga la cimitir?!? Cum sa treaca un an, fara sa aprinda o lumanare pentru sufletul mortilor ei?!? Asta era ceva de inimaginat. Si-n plus, maine ar fi vorbit-o tot satul!
In sfarsit, porneam. La cimitir… noapte si lumanari aprinse. Lumea, pe cand ajungeam noi, pleca deja spre casa, lasand in urma puzderie de luminite sclipitoare. O feerie de lumini ce ne umpleau sufletul de bucurie. Nici puternicele focuri de artificii de azi nu-mi fac sufletul sa tresara si sa se bucure asa cum se bucura atunci, in anii copilariei.
Aprindeam lumanari, aranjam flori pe morminte, iar bunica, cu glas cucernic si smerit soptea cateva rugaciuni pentru sufletelor celor disparuti.
Maine…Voi voi merge din nou la Luminatie. De data asta n-am s-o mai astept pe bunica, ci ea ma va astepta pe mine. Eu voi fi cea care va sopti o rugaciune ….pentru sufletul ei.
“Buni, sa nu mergem decat pe-nserate. Vrem sa vedem cum stralucesc lumanarile prin intuneric.”
Bunica ne apostrofa de fiecare data:
“Mergem mai devreme. Iar vreti sa fim ultimii in cimitir?”
“Si ce daca, buni? Atunci e cel mai frumos.”
In noiembrie, inserarea se lasa devreme si odata cu ea, incepea si cicaleala noastra:
“Buni, esti gata?”
“Stati sa dau la porc.”
Dupa nici zece minute:
“Buni, esti gata?”
“Numai putin. Trebuie sa inchid gainile.”
“Buni, mergem?”
“Aveti rabdare sa ma imbrac si eu!”
“Buni! Hai odata!”
“Daca ma suparati, nu mai mergem nicaieri!”
Dar noi, continuam s-o “suparam”. Stiam ca asa ceva n-o sa se intample niciodata. Sa fie Luminatia, iar bunica sa nu mearga la cimitir?!? Cum sa treaca un an, fara sa aprinda o lumanare pentru sufletul mortilor ei?!? Asta era ceva de inimaginat. Si-n plus, maine ar fi vorbit-o tot satul!
In sfarsit, porneam. La cimitir… noapte si lumanari aprinse. Lumea, pe cand ajungeam noi, pleca deja spre casa, lasand in urma puzderie de luminite sclipitoare. O feerie de lumini ce ne umpleau sufletul de bucurie. Nici puternicele focuri de artificii de azi nu-mi fac sufletul sa tresara si sa se bucure asa cum se bucura atunci, in anii copilariei.
Aprindeam lumanari, aranjam flori pe morminte, iar bunica, cu glas cucernic si smerit soptea cateva rugaciuni pentru sufletelor celor disparuti.
Maine…Voi voi merge din nou la Luminatie. De data asta n-am s-o mai astept pe bunica, ci ea ma va astepta pe mine. Eu voi fi cea care va sopti o rugaciune ….pentru sufletul ei.
