În suflet am
un dor ce tare greu mai trece,
S-a așezat
acolo și nu mai vrea să plece.
L-am luat cu
vorbe blânde, am plans, am implorat,
N-a spus
nici nu, nici da și nici n-a comentat.
Ori nu a
auzit, ori n-a vrut să-nțeleagă
Ori n-am
fost hotărâtă și i-am părut prea bleagă.
Urmare e
aceasta, stimații mei amici:
Eu nu mai am
soluții, iar doru-i încă aici!
Întreb în
stânga-n dreapta, la neamuri, cunoscuți:
- “Hei,
care-mi ești prieten și poți să mă ajuți?
Nu vreau decât o vorbă, un sfat
ajutător,
Cum pot să pun pe fugă pârdalnicul
de dor?”
Cu toții sar cu sfaturi, îndemnuri
și povețe,
Ba foarte înțelepte, ba foarte
șugubețe.
Le iau pe fiecare și-ncep să le
aplic,
Dar după înc-o lună, tot n-am făcut
nimic.
Dorul e încă-acolo, stăpân fără
țidulă,
Iar eu, de-așa o luptă, încep să fiu
sătulă.
Pe când mă împăcasem cu gândul că
nu-i chip
Să fac dorul să plece – mă sfătuiește-un
tip:
“Dă-i dorului papucii, dacă voiești să plece,
Să vezi c-o ia din loc, de nimeni
nu-l întrece.”
Papucii sunt sub pat, păstrațí într-o
cutie,
Să îi găsească acolo, de-o fi ca EL
să vie,
Dar el n-a mai venit și nici n-a mai
sunat,
Că îl aștept să vie precis a și
uitat.
M-aplec iute sub pat, papucii îi
zăresc,
Nici nu mai stau pe gânduri, pe loc
ma hotărăsc.
Acum îl înțeleg, biet dor, că n-a
plecat,
Când atârna de dânsul speranța de
sub pat.
Și mai realizez: sunt cea care-a
greșit:
I-am spus dorului “pleacă”, dar tot eu l-am oprit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu